Din mijlocul bălţii nestătute

La pagina 13, în Melancolia democraţiei, Pascal Bruckner spune: “Dezorientat, cetăţeanul riscă mereu să-şi abandoneze drepturile şi responsabilităţile unui „salvator” sau unui „caudillo” oarecare. Pentru a frâna această derivă, ni se impun o serie de sarcini; în primul rând, revizuirea sistemului educaţional, producător mai mult de ignoranţă decât de ştiinţă, şi relansarea elitismului republican, dar şi regândirea formelor reprezentărilor ţinând cont de secolul al XIX-lea, devenite caduce; reevaluarea Statului-providenţă care asigură din ce în ce mai greu protecţia socială, reconsiderarea prerogativelor Statului-naţiune slăbit de construcţia europeană; reorientarea informaţiei spre un surplus de rigoare, pentru a nu mai face din ea auxiliara confuziei sau anexa divertismentului, ci canalul înţelegerii lumii. Acestea reprezintă tot atâtea direcţii care redefinesc o nouă idee despre cetăţenie, mai responsabilă şi mai constrângătoare.” Jurnalismul romanesc, fără să se sustragă tendinţei globale, ba mai mult, recuperând în salturi şi arzând etape, practică agresiv acest joc al seducţiei periferiei. Nici nu este de mirare. Modelele gazetăriei noastre nu sunt Pamfil Şeicaru, Leon Kalustian, sau Felix Brunea Fox, cel supranumit prinţul reportajelor în perioada interbelică. Ziaristul român nu se revendică nici din pamfletul eminescian, nici din condeiul lui Radu Gyr sau cel al lui Nichifor Crainic. Câţi dintre cei care au drept de semnătură astăzi sau acces la eter ştiu că, în 1945, înaintaşii lor, cei care au format această breaslă şi au slujit-o în numele libertăţii cuvântului, au fost condamnaţi la moarte de o instanţă care i-a găsit vinovaţi de  dezastrul ţării şi crime de război? Tânăra generaţie de reporteri, redactori, moderatori, editorialişti, whatever, cu mici excepţii, n-a avut nici curozitatea, nici mentoratul care să o îndrepte măcar către studiul a ceea ce a  produs ultima promoţie de gazetari de valoare, cea a exilului, care a dispărut cu adevărat imediat după decembrie 1989. Democraţia originală a făcut din presa românească post-decembristă o afacere bănoasă, condusă de oameni care nu dau doi bani pe canalul de înţelegere a lumii. Pentru ei, informaţia, opinia şi interviul sunt mărfuri care trebuie să vândă. Iar cumpărătorii acestor produse sunt cei care au nevoie de imagine pentru a avea acees la putere şi trebuie să dea bine la vulg. Marii noştri gazetari ai momentului spală cadavre şi practică şantajul. În această meserie, păpuşarii canalelor media, învârtiţii şi manipulatorii, şi-au racolat mediocri şi naivi, buni de trimis în prima linie a mizeriei şi dezinformării. Pentru bani, orice mijloc e bun. În presă se intră uşor dacă ai networkingul necesar. Nu mai e nevoie nici de şcoală, darmite de cultură. Se rostogoleşte informaţie de proastă calitate. Se spun cu nonşalaţă sau reacredinţă jumătăţi de adevăruri şi minciuni. Sunt scoşi în faţă semidocţi vocali, buni să comenteze orice, oricând. Industria prostului gust e generoasă, oferă locuri de muncă tuturor mercenarilor care îi acceptă mirosul fetid al derizoriului. Şi pe criza asta, să ţii coloana dreaptă e contraproductiv. Curvăsăria, crima, trădarea, împroşcarea cu noroi, aruncatul la gât, călcatul în picioare, victimizarea greţoasă, toate acestea fac rating. Decenţa, imparţialitatea, analiza serioasă, problemele adevărate ale cetăţii, nu. Nu pentru că n-ar interesa pe nimeni, ci pentru că din ce în ce mai puţini ştiu să le pună în pagină. Şi încă şi mai puţini au interesul să le facă auzite. De aceea nu mă mir că un accident cu trei morţi, drama cumplită a unor oameni ca şi noi, ţine capul de afiş al presei, în toate manifestările ei, de mai bine de trei zile. Nu mă mir că ştirea este comentată de către astrologi, poliţişti, cântăreţi şi asistente tv, ba chiar şi de către manichiuriste, giraţi de analişti şi redactori şefi, toţi reuniţi într-un cor de Pitii care bocesc pe toate tonurile şi revendică ominiscient adevărul celor petrecute pe o serpentină din munţii noştri. Unii se reped, alţii căinează. Unii vituperează, alţii oferă circumstanţe. Poartă adevărul la buzunar şi nu prezintă dubii. Publicul gustă, e în delir! Şi ca reacţie intră pe forumuri, se reped să posteze opinii, se pronunţă, insultă, trag concluzii. Şi anul viitor se prezintă la vot şi rezultatul deciziei lor, în această cunoştinţă de cauză, îl voi suporta şi eu. Consecinţa acestei deveniri a spaţiului public am găsit-o în Cartea cu fleacuri a lui Livius Ciocârlie: “Deşi nu la fel de dramatică, situaţia politică actuală este mai gravă decât aceea din anii nouăzeci. Atunci ştiam, sau credeam că ştim, care sunt mai buni, acum abia dacă putem spune care sunt mai răi.” Nu mi-e silă, ca unora, că fac parte din această breaslă. Din mijlocul “bălţii nestătute” nu cer ajutor, nu atac la persoană. Rămân cu credinţa că adevărata misiune a gazetăriei va reuşi la un moment dat, pe care mi-l doresc cât mai aproape, să-şi redescopere valorile şi pe adevăraţii slujitori ai condeiului.