A propos de problema cainilor comunitari, care este, de fapt, problema cainilor fara comunitate, caci, daca ar fi ai comunitatii, n-ar mai fi o problema. Ipocrizia asa-zisilor iubitori de animale a inceput sa ma calce pe nervi. La mine in cartier, frumoasa zona Lizeanu, sunt peste tot. Pe Viitorului, strada pe care am privilegiul sa locuiesc, traiesc in curti insalubre, oameni si caini laolalta, fara apa, canalizare, sau lumina, hoarde salbatice care fac deliciul stapanilor lor atunci cand latra sau musca trecatorii, de cele mai multe ori vecini de nevoie… Putin mai spre vest, pe Stefan cel Mare, in intrandurile blocurilor care marginesc bulevardul in sensul catre Bucur Obor, locatarii au grija de “comunitari” adapostindu-i in cutii de carton, ocrotindu-i de frigul aspru al iernii cu paturi vechi, care put de la o posta, hranindu-i cu resturi alimentare, stranse cu grija de la mesele familiilor de pensionari. Nu i-ar lua in casa, sau in curti, sa-i deparaziteze, nu i-ar steriliza! Ii iubesc asa, in felul lor particular, fara sa le pese de cei care trec prin dreptul adaposturilor improvizate, sau au nevoie sa intre la farmacia de langa, la magazinul de pantofi de pe colt, sau la vreuna dintre bancile care-si au sediile acolo… Daca te miros ca esti proprietar de catel, aproape ca nu mai ai scapare. Eu una prefer sa trec prin fata lor pe carosabil; traficul aglomerat mi se pare mai putin primejdios decat landra de caini sau hoarda de iubitori. Din aceasta cauza nici n-am vrut sa mai iau caine. Dar am cedat la insistentele copiiilor, dupa ce, toata luna decembrie, Irinuca mea a scos afara cate o ora, dimineata la 5.00 si seara la 19.00, pe un frig cumplit, un catel de plus, ca sa-mi demonstreze ca este responsabila si poate avea grija de cainele pe care si-l dorea de multi ani. Intr-o dimineata, acum vreo saptamana, il duceam pe Luca la scoala, tinand-o si pe Mura de lesa, ca sa o plimb de dimineata. Luca este un baietel ochelarist de 10 ani, baietelul meu, Mura este labradorita noastra de 5 luni. Intr-un buzunar aveam punguta pentru curatarea eventualelor “accidente”, iar in celalalt – recompensele pentru mersul “la pas”. La un moment dat, aud de departe un latrat nervos. Nu stiu de unde si nici cand, ne-am trezit inconjurati de 5-6 caini “comunitari”, toti marcati cu chestia aia galbena la ureche, latrand ingrozitor si amenintandu-ne pe Luca, pe mine si pe Mura. Mura mi-a scapat din lesa si a luat-o la goana cu landra dupa ea; Luca a inceput sa planga si a tasnit din fata mea, strigand-o pe Mura sa se intoarca; caine si copil au traversat strada fara sa se asigure, intr-un claxon infernal, eu dupa ei cu inima preinfarctica si nimeni, nimeni, nimeni care sa ne dea o mana de ajutor… Ba mai mult, ma injurau oamenii, ca din cauza mea si-a cainelui meu, care atrage “maidanezi” sunt ei obligati sa asiste la o asemenea scena, mama denaturata ce sunt, care imi iau caine desi am copil, etc. M-am intors acasa demoralizata, speriata si murdara de resturile lasate de acesti amarati de catei, de care nimeni nu are grija. Credeti ca e un incident izolat? Ei bine, nu. Irina are 12 ani. Ca sa o scoata pe Mura in Parcul Circului, trebuie sa le duc eu cu masina, pentru ca, altfel, fetita nu are nicio sansa. Initial ma gandeam ca le las o ora in parc, sa alerge si sa socializeze cu alti caini si proprietari, intre timp eu facand plati, cumparaturi, rate, facturi, etc. Nici vorba. Nici parcurile nu sunt mai sigure. In spatiile special amenajate pentru catei intra comunitarii, ai caror protectori inconstienti sunt paznicii sau gardienii, provoaca un iures intre cainii mari si mici, iar copiii si puiutii de patruped n-au nicio sansa. Stau acum si ma intreb ce este de facut? Sa dau cainele? Sa-l condamn la izolare in casa? Sa tremur de fiecare data cand ies cu el pe strada, sau, mai rau, cand copiii mei ma implora sa-l plimbe? Nu. Eu ma pronunt fara ezitare in privinta solutiei euthanasierii cainilor care raman neadoptati dupa o luna. Cat despre iubitori, organizati sau dezorganizati, n-au decat sa devina o comunitate cu adevarat responsabila, sau sa ma lase!
Comunitarii fara comunitate
7 martie 2011 de Codruta Marinescu
Publicat în Agora, Miorita laie... | 3 comentarii
3 răspunsuri
Lasă un comentariu Anulează răspunsul
Categorii
-
Alătură-te celorlalți 9 abonați.
Pagini
-
Articole recente
Comentarii recente
Maria la Visez la un viitor mai lu… Maria la Visez la un viitor mai lu… Maria la Visez la un viitor mai lu… andi_700 la Cum p…. ma-sii? Th3Mirr0r la Cântec – descântec Blogroll
Arhiva
- aprilie 2012
- martie 2012
- februarie 2012
- ianuarie 2012
- decembrie 2011
- octombrie 2011
- septembrie 2011
- august 2011
- iulie 2011
- iunie 2011
- mai 2011
- aprilie 2011
- martie 2011
- februarie 2011
- ianuarie 2011
- decembrie 2010
- noiembrie 2010
- octombrie 2010
- septembrie 2010
- iulie 2010
- mai 2010
- aprilie 2010
- martie 2010
- februarie 2010
Blog Stats
- 36.360 hits
Bună ziua!
Nu ştiam ce să scriu. Apoi în văzut că locuiţi în ,,frumoasa zona Lizeanu,,. Noi aveam o casă în strada Sfântul Gheorghe Tei la nr. 30. În 1986 ne-a demolat. Au luat rudele mele doar pisica la bloc. Câinele a rămas, cred , printre dărămături. Nu sunt sigură. Mi-au povestit cândva. Încă nu era lumea obişnuită să-şi ţină câinele în casă.
Mai târziu, când eu am avut un câine, mama mi-a spus: lasă-mă un pic să mă obişnuiesc cu ideea.
Mai îmi amintesc că înainte vreme când oamenii aveau casele lor nu existau atâţia cîini fără stăpâni.
Prin 1972 ştiu că pe strada nostră cea din Sfântul Gheorghe nu am văzut în timp de circa trei ani decât unul singur.
Salut! In ceea ce priveste strict problema cainilor acomunitari, eu nu cred in versiunea grelei mosteniri a demolarilor ceausiste. Pentru ca demolarile au durat cel putin 20 de ani, perioada in care nu s-a dezvoltat la scara de azi fenomenul inmultirii cainilor. Si nu numai Bucurestiul e o problema. Daca ai fost la Sulina, ai vazut deja ce amploare a luat acolo situatia. Nu stiu, mie mi se pare ca si oamenii sunt nesimtiti si autoritatile lipsite de solutii si ong-urile ipocrite. Toti o apa si-un pamant. Asta e !
Adevărat. Mi-a venit în acest moment un gând. Când nu aveam salariul tăiat dădeam de pomană cu mai multă largheţe. Acum mă gândesc mai mult şi mai bine. Cred că şi sărăcirea populaţiei, starea proastă în care ne găsim duce la o indiferenţă a oamenilor deşi, îmi amintesc chiar în această clipă că şi când bubuia economia aceeaşi problemă era. Mă las păgubaşă.
PS. Am fost muşcată de un câine într-o seară şi a trbuit să mă vaccinez. Nu pot însă să fiu de acord cu eutanasierea lor.