Feeds:
Articole
Comentarii

Ploaia de azi

Astazi a plouat ca in copilarie. A plouat ca inainte de 77, atunci cand primaverile erau mai intai cu dinti, apoi capricioase, cand vara ne incerca cu temperaturi suportabile la umbra, cand toamna se instala incet si ruginiu iar iernile ne cadoriseau cu zapezi si gust de Craciun. Cand incepusera sa reapara carti in rafturile librariilor, filme la televizor, ba inca si transmisii in direct de la Scala din Milano (remember seara de 4 martie cand pe canalul 2 se dadea Norma de Bellini cu Monserrat Caballe?). A plouat ca in vremurile in care nu stiam aproape nimic despre Nicolae Ceasescu, iar mama nu se plangea ca nu gaseste de mancare. A plouat ca in anii de dinainte de cozi si cartele, de dinainte sa stiu de ororile ce deja avusesera loc si nu le traisem inca pe multele ce aveau sa vina. Astazi a plouat nostalgic, in onoarea unor anotimpuri care nu cunoasteau nici incalzirea globala si, in ceea ce ma priveste, a unei memorii de fetita neatinse nici de mizeria trecutului, nici de intuitia viitorului. A plouat ca atunci cand imi doream sa fiu Nadia Comaneci si puteam face podul pe spate urmat de roata. Ca in jocul cu elasticul. Ca in catararea din nuc.   A plouat ca la varsta cand copila din mine visa sa fie uitata intr-o mercerie plina cu nasturi colorati, papiote si ace, unde miroase a sapun si apa de colonie si unde te-ai fi putut juca la nesfarsit, aranjand fascinantul maruntis al civilizatiei noastre. A plouat ca in vremea salciilor sfintite, a mesei festive de la tanti Didona, matusa mamei care strangea an de an la ea in casa rubedeniile oltenesti aciuate in capitala, a plouat ca in fotografia din mintea mea care pastreaza cu acuratete silueta celui mai mare tobogan din lume, acela colorat si-n forma de racheta din parcul Titanii. Ori peste noi n-a mai plouat o vreme si ne-am uscat uitand pana si de senzatia de sete, ori peste noi a plouat dar n-am avut timp sa ne bucuram de ploile acestea parca ritualice, parca vindecatoare, atat de necesare… Oricum ar fi, astazi a plouat ca in copilaria mea de la blocul 7 pe care, fara sa o fi pierdut vreodata, adeseori am uitat ca o mai am.

Anunțuri

Domnule ministru al Finanțelor Publice, Bogdan Drăgoi,

Vă scrie un cetățean al României care contribuie corect la bugetul de stat, isi plateste la timp facturile la curent, gunoi, gaz, apa, cablu, impozitele pe casa si masina, nu descarca programe de calculator, filme si muzica, nu fură, nu se plasează în zona gri a limitelor legii, își crește doi copii și își ajută părinții. Departe de a fi un model, sunt ceea ce se cheama un cetățean fiscalizat. Acest cetatean fiscalizat cateodata greseste. Sau nu…

Am primit ieri doua scrisori prin care eram anuntata ca in luna septembrie am circulat prin judetul Giugiu fara rovigneta, in consecință trebuie sa platesc o amenda formata din trei componente: o taxa catre Trezorerie in valoare de 25.00 lei, una catre DRDP Bucuresti (nu stiu ce inseamna, pentru ca documentul de la Giugiu nu-mi spune) si o alta in valoare de 28.00 Euro care mi se spune ca ar reprezenta contravaloarea tarifului de despagubire. Daca as fi achitat toate sumele in mai putin de 48 de ore as fi beneficiat de reducere. Procesul verbal de constatare a contraventiei mele imi indica si unde pot face aceste plati. Citește în continuare »

Pelerina albastra a lui Len. Și a noastră.

Pelerina albastră învelește un umăr,
In rotund univers de cedări, fără număr,
Un peron pentru cei ce alungă-ntr-o gară
Garnituri de poveri care trec într-o doară.

Când te-ai dus să te cauți, când te-ai dus să te afli,
Te-ai aflat sau în hăuri afundatu-te-ai sacru?
Dublul meu, furul meu, în ventriculi și atrii
Ai știut că substitui mocirla cu teatrul?
Ai știut că iubirea și minte și uită?
Ai știut că un cuplu e sfânt, nu e sultă?
De-ai știut toate-acestea sau de n-ai știut toate,
E egal, inegal – ce târziu este, frate!
Ce moment fabulos de iluzii uscate!
Ce devreme, ce sunet studiază cantate…

Anyway, ce trecut! Pelerina e veche.
Fața ta e ridată, Suntem încă pereche.
Eu si tu respirăm molecule duale
Urmarind siluete în conjuncții astrale.

Eu iți scriu toate aste ca să știi că mă bântui,
Dublul meu din zări faste care cânți să mă mântui.
Dublul meu din zări-unghiuri care-ascultă Iocaste.
Mă găsi-vei aici, în ținuturi mai vaste.

Sunt producator de stiri de foarte multi ani. Nici nu vreau sa-i numar. Prin ecranele aflate in regiile de emisie pe unde am lucrat au trecut mii, daca nu zeci de mii de transmisii in direct. Prin telefon, live-uri, invitati, oameni cu povesti fabuloase, interesante sau dramatice, oameni de care poti fi mandru sau de care ti-e rusine, romani acasa, romani afara si straini de aiurea. Am ascultat oameni cu dureri, cu realizari sau cu pozitii, discursuri oficiale cu mize importante si relatari simple ale imediatului trecator, anunturi ale unor decizii cruciale sau dimpotriva. Ce sa va mai spun, de toate.  Am vazut barbati si femei in toate posturile si imposturile posibile, vorbind pe toate vocile, cand mai onest, cand mai corupt, cand ezitant, cand inflexibil. Am coordonat vizite de Papi si dezastre naturale, carnagii pe sosele si rapiri din Serai, am fost la pupitru cand au cazut turnuri si cand s-au intronizat presedinti. Am ascultat glasuri de copii, fanfare americane si rafale de tun. Dar parca niciodata, niciodata in toti acesti ani, nu mi-a venit sa plang in regie. Astazi am trait-o si pe asta. Colegele mele Antonia Ionita si Angela Barsan se lupta cu nametii in Buzau si Vrancea. Alaturi de ele haituiesc ca apucatii colegii nostri operatori, Doru Ionita si Petru Todirut. Ca sa ne tina la curent cu ceea ce se intampla acolo, oamenii astia nu mai au casa, nu mai au odihna, mananca pe apucate si bat zeci de kilometri zilnic prin frig, prin vant, prin disperare.  Pentru ei, nimic neobisnuit. Asta e profesia. Fac asta de foarte mult timp si o fac bine. Inteleg evenimentele si extrag esentialul. In dimineata asta ne-au vorbit despre iarna si despre conditia umana. Despre oboseala salvatorilor si despre efortul lor supraomenesc. Nu stiu care dintre ele a spus la un moment dat ”sunt epuizati, au muncit mai mult decat isi poate inchipui cineva, au uitat ca sunt pana la urma oameni”.  Este pentru prima oara, cred, cand asist la un elogiu atat de  sensibil si de profund omenesc al unui soldat in slujba spatiului public, gazetarul, adresat camarazilor de arme: jandarmi, politisti, ambulantieri, pompieri si militari. Dupa ce vorbesti despre oameni, despre naturi dezlantuite, despre responsabilitati si iresponsabilitati, despre incercari, esecuri si planuri, despre viata noastra, asa cum este ea de fapt, nu se poate sa nu te lasi atins de ceea ce se intampla in jurul tau. La finalul transmisiei Angela a oftat si a tacut. Ce-ar mai fost de spus la inceputul unei noi zile pe frontul iernii? Si acel oftat a trezit in mine un sentiment de recunostinta fata de acesti profesionisti care nu uita in misiune ca suntem… pana la urma oameni. Nu as fi publicat aceste randuri (pe care le-as fi scris oricum colegilor mei intr-o formula privata) daca astazi aceasta profesie aflata intr-un grav derapaj al valorilor n-ar fi primit o noua palma. CNA a sanctionat Antena 1 cu doar 10 minute de intrerupere a emisiei pentru mizeria incalificabila din emisiunea lui Capatos. Capatos insusi si-a justificat mizeria invocand misiunea jurnalistului de a chestiona fisurile din aparatul de securitate al fostului premier in numele interesului public. Interesul public cere adevar si pluralism. Si acest amestec greu de obtinut este accesibil doar celor care cred in cultura, daruire, onestitate si patriotism. Antonia, Angela, Doru si Petru nu pot fi niciodata vecinii lui Capatos in aceeasi geografie profesionala. Colegii mei au alti colegi. Intreba daunazi la televizor Alessandra Stoicescu ce-ar putea sa faca presa pentru ca oamenii sa nu mai ajunga in situatia Buzaului si Vrancei de astazi. Ii raspund eu, pentru ca o cunosc demult si stie ca n-o fac cu rautate ci cu o infinita tristete: ar putea sa inceapa prin a spune adevarul.

Mă răspândești arghezian
Ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Candid produs cartezian
Plutind în emisfere pure.

Articulez în dialect
Rotiri în timpuri acordate
Unde trecutul e perfect
Și diatezele dorm toate.

Imaterială și senină
Ca un colind lansat în spații,
Adulmec urme de lumină
Cântând în caste intonații.

Apoi, când psalmul țipă dur
Rostogolindu-mă-n genune,
Cu trupul rană,  ca un fur,
Mă-nfig în trupul tău secure.

Va propun sa facem impreuna un top al celor mai importante discursuri istorice. Propunerile mele le gasiti mai jos si includ fragmente de text. Ordinea e aleatoare, nici eu nu mi-am stabilit inca prioritatile. Singura rugaminte este ca atunci cand propuneti propriul clasament sa argumentati si modalitatea de clasificare.

 

1. Proclamatia de la Pades – Tudor Vladimirescu, 23 ianuarie 1821

Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!
Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!
Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din
muşcarea lui!
Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!
Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!
Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.
Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod […], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!

2. Discursul lui Nicolae Balcescu. tinut la Paris, mai 1851, la aniversarea Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj

„Zi de 15 mai (1848) ! Zi de lumină, de libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag ! Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate şi d-a intra în frăţia cea mare a naţiilor. în analele române altă zi nu străluceşte mai frumos decât tine şi cea asemenea ţie, sora ta iubită, ziua de 11 iunie (1848) a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă, căci întâiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !” Minunată destăinuire a lui Dumnezeu care, în zile aşa mari de sărbătoare populară, vorbeşte d-a dreptul în inimele aleşilor săi; şi numai poporul şi preoţii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare, numai ei citiră şi destăinuiră aceea ce era scris în fundul inimii fiecărui român: „Mântuirea de orice dominare străină prin unitatea naţională !”
Sub acest cuvânt ţară, ardelenii arată Ţara românească. Eu n-am avut norocirea a mă afla la Blaj în ziua de 15 mai (1848), dar mai mulţi români din Ardeal ce se aflară, mă asigurară despre această strigare a poporului.
… Aci, cetăţeni, daţi-mi voie a vă aduce aminte că revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească, deşi crezură că trebuie a urma după pilda ardelenilor şi că împrejurările politice nu-i iartă a pune din început în programa lor chestia unităţii naţionale, dar n-au pierdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile naţiei române. Ei au apărat şi s-au luptat deopotrivă pentru drepturile Moldovei ca şi pentru ale Ţării Româneşti şi atât înainte, în vremea, cât şi după revoluţia de la iunie 1848, ei mereu au apărat şi apără încă dinaintea Ungurilor şi a Europei întregi drepturilor românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria … Astăzi lucrurile şi ideile s-au prefăcut şi s-au lămurit. Astăzi vedem curat că un acelaşi despotism ne copleşeşte pe toţi românii împreună cu Ungurii, duşmanii de ieri, şi cu toate popoarele Europei. Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte şi cu inimă că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile împărăteşti şi din mila împilătorilor şi a despoţilor, ci numai dintr-o unire strânsă între toţi românii şi dintr-o ridicare a tuturor împreună şi în solidaritate cu toate popoarele împilate. Aceasta este calea cea nouă pe care păşesc şi trebuie a păşi toţi românii de progres şi de-mişcare din Ardeal, Banat, Ungaria, precum şi cei din principate.
Astfel am văzut eu, cetăţeni, revoluţia română din Ardeal cu sentimentele ei naţionale, cu faptele ei măreţe şi eroice, cu repesalele şi cu vinele ei. Dar ziua de la 15 mai (1848) rămâne frumoasă şi luminoasă, neatinsă şi curată de orice exces şi greşală. Daţi-mi voie, cetăţeni, a închina la această zi în care poporul român, adunat la Blaj în Câmpul Libertăţii, strigă:
„Noi vrem să ne unim cu Ţara !”

3. Discursul lui Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, Iasi, 5 ianuarie 1859
După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi oameni noi.
O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă şi Măria ta eşti chemat s-o deschizi!
Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.
Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!”

4. DISCURSUL LUI VASILE GOLDIS in fata ADUNARII NATIONALE a tuturor romanilor din Ungaria si Transilvania, Alba Iulia, 1 decembrie 1918
Natiunile trebuiesc liberate. Intre aceste natiuni se afla si natiunea romana din Ungaria, Banat si Transilvania. Dreptul natiunii romane de a fi libera il recunoaste lumea intreaga, il recunosc acum si dusmanii nostri de veacuri. Dar odata scapata din robie, ea alearga in bratele dulcei sale mame. Nimic mai firesc in lumea aceasta.Libertatea acestei natiuni inseamna unirea cu Tara-Romaneasca.
Bucatirea poporului romanesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, in care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotriva, teritoriul dintre Nistru, Tisa si Dunare constituie cea mai ideala unitate economica aproape autarchie.
Bucatirea trupului romanesc a fost act de barbarie. Distrusa barbar, unirea tuturor Romanilor intr-un singur Stat, este cea mai fireasca pretentiune a civilizatiunei. (Strigate entuziaste: Asa-i).
Teritoriile locuite de Romani de la descalecarea lui Traian si pana astazi au fost teritorii romanesti. Nu exista putere de a suci logica pana acolo, ca invadarile elementelor straine dirijate pe aceste teritorii in chip artificial si prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiintarii noastre nationale, sa poata clatina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (Asa-i). Asa ceva ar fi sanctionarea crimei si ar constitui o palmuire a civilizatiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.
Dupa drept si dreptate Romanii din Ungaria si Transilvania dimpreuna cu toate teritoriile locuite de dansii trebuie sa fie uniti cu Regatul Roman.

5. Proclamația Regelui Ferninand de la Alba Iulia, cu prilejul incoronarii sale, 15 octombrie 1922

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor.
Suindu-mă pe tron am rugat Cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege.
Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.
Am venit astăzi cu regina care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul.
Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până  la Mare.
Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică.
Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu.
Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc.
Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă  de armonie şi de dreptate socială.
Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului.
Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări.
Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic.

6.  Discurs ţinut de Nicolae Titulescu, în calitate de preşedinte al celei de-a 12-a sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, Geneva, 7 septembrie 1931)
(…) O cumplită neîncredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar şi riscând chiar să se extindă asupra celorlalte domenii. În timp ce de pretutindeni ne parvin ştiri că flacăra încrederii abia pâlpâie gata să se stingă, ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria dacă noi toţi cei întruniţi aici n-am dovedi popoarelor, prin acţiuni concrete vizibile şi rapide, că focul sacru de la Geneva nu este în pericol să se stingă şi că, dacă nu este încă destul de puternic, ca să încălzească lumea, poate totuşi s-o lumineze şi s-o călăuzească. Şi, într-adevăr, o luminează şi o călăuzeşte. Societatea Naţiunilor pare numai la prima vedere o întrunire de oameni care deliberează în Adunare, în Consiliu, în diferite comisii.
În realitate, ea este un spirit şi o metodă, un fel de a gândi şi un fel de a acţiona, un avânt pornit din inimă care permite înţelegerea reciprocă şi o disciplină spirituală care îngăduie apropierea. Societatea Naţiunilor este mai înainte de toate un reflex pe care nu-l poţi dobândi decât participând cu asiduitate la lucrările de la Geneva, dar care, odată dobândit, devine parte din tine, o adevărată bogaţie ce te îndeamnă la acţiune oriunde te-ai afla.
Nu avem pretenţia, noi cei de la Geneva, că deţinem monopolul a tot ceea ce poate fi înfăptuit pentru a menţine pacea şi a realiza apropierea între popoare. Dar a nu recunoaşte că rezultatele obţinute în domeniul înţelegerii internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor sunt rodul spiritului său şi al metodelor sale ar fi o nedreptate, iar a uita acest lucru atunci când îl ştii ar fi să dai dovadă de nerecunoştinţă.
(…) Sarcina noastră este anevoioasă, este ingrată, dar nu am putea să ne dăm în lături de la îndeplinirea ei. Suntem păstrătorii celui mai preţios dintre bunuri; cea mai mare speranţă a lumii, ultima ei speranţă, poate, se găseşte în mâinile noastre. Cine dintre noi ar îndrăzni pentru satisfacerea unui interes particular, oricât de legitim ar fi el, să distrugă tezaurul sfânt ce-i este încredinţat spre păstrare? De aceea, în toate discuţiile pe care le vom avea, în cele importante, ca şi în cele de mai mică însemnătate, să avem veşnic în faţă urmările pe care le-ar implica un dezacord sau mărturisirea neputinţei noastre.
Trăim un moment greu: trecerea de la o formă de viaţă colectivă la alta este evidentă, multe adevăruri vechi au pierit; noile adevăruri nu sunt însă  destul de clare pentru a se transforma în forţe active.
În aceste condiţii nu putem să rămânem încremeniţi în formulele trecutului, dar nici nu putem, în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. În situaţia actuală, să păzim cu străşnicie tot ce a fost verificat prin practica trecutului şi să pregătim cu grijă, cu răbdare, poziţiile viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi după multă chibzuială.
Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele patru imperative ale momentului. Să întărim încrederea prin acţiune, s-o temperăm prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată la ea pentru că implică sacrificiul, iată singurul mijloc de a evita primejdia şi de a participa în mod conştient la o evoluţie, al cărei sens şi a cărei amploare nu pot fi determinate cu precizie.
Datoria ne cheamă cu eroism, doamnelor şi domnilor, la un eroism fără strălucire, fără răsplată imediată, la eroismul care aduce incomprehensiune şi critică, la eroismul mut şi neştiut de nimeni al vieţii din tranşee. Da, dar numai că de astă dată suntem în tranşeele păcii, unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva celorlalte într-o bătălie fratricidă, ci unde pentru prima dată luptă toate împotriva unei soarte potrivnice, pe care numai solidaritatea lor de nezdruncinat ar putea-o înfrânge.
Putem oare în faţa acestor lucruri rămâne pesimişti? Niciodată de la criza mondială încoace nu s-a manifestat solidaritatea între naţiuni în mod mai vădit. Să înscriem la pasiv toate pierderile noastre materiale şi să trecem la contul activ această constatare menită să ne îmbărbăteze: suferinţa făureşte în clipa de faţă adevărata înfrăţire a naţiunilor.
Nu, nu asistăm la prăbuşirea lumii. Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să ne îndoim de izbândă?
Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce importanţă are faptul că strădaniile primilor muncitori vor fi uitate? Ce importanţă are faptul că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa. Acesta este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.
Mulţumindu-vă, domnule preşedinte al Consiliului, pentru frumoasele cuvinte prin care aţi avut bunăvoinţa să mă salutaţi ca preşedinte al Adunării, nu-mi mai rămâne decât să rostesc acele cuvinte care justifică prezenţa mea în acest post: La lucru!
Ion I.C. Bratianu, discurs sustinut la Sibiu, 5 august 1919, la intalnirea cu liderii ardeleni reuniti in Sfatul Tarii.

”Domnilor!
Am păşit cu adâncă emoţiune în această sală, dar am simţit şi o mare şi puternică căldură din acel simţământ al cuvintelor care aţi binevoit a le rosti. Se elaborează în aceste momente, aici la Dumneavoastră, desăvârşirea actului care s-a făcut la Alba Iulia şi care se cheamă: Unirea tuturor Românilor. Cuvântul chiar de Unire ne arată care sunt datoriile noastre reciproce: unirea tuturor românilor, adică unirea tuturor conştiinţelor noastre, unirea tuturor energiilor noastre spre un scop comun.  Aţi binevoit a releva prin cuvinte de recunoştinţă ajutorul pe care Regatul Român l-a dat – şi era dator să-l dea – românimei de peste tot. Am fi uitători şi ingraţi, dacă n-am şti să tragem din istoria trecutului toate învăţămintele care ne sunt de folos. Tocmai, ca Regatul să fi fost pus în măsura de a ajuta pe Românii de pretutindenea, de a ajuta pe Românii de peste munţi (aplauze) şi în întregimea lor ţinuturile din Transilvania, Bănat şi Ţara Ungurească, trebuie să se fi reaprins conştiinţa naţională şi pentru timpurile moderne ale României şi dacă Dumneavoastră aveţi motivele Dumneavoastră de dragoste şi de recunoştinţă, avem şi noi motive reciproce. Am fost de ajutor unora şi altora, şi noi şi Dumneavoastră, în cursul unui veac întreg, când cu bărbaţii cei mai buni de la Dumneavoastră ne-am ajutat pentru întemeierea desăvârşită şi întărirea Regatului, care trebuia să fie şi a fost sâmburele României Mari.
(…) avem către trecut o datorie de pietate, dar avem şi către prezent datoria de a asigura prin munca pe care o facem aici şi dincolo, temeiul României nu numai Noi dar şi Mari, pe o bază democratică, largă, care să permită, ca la această muncă atât de mare să nu fie departe de la ea nici un român, care poate să fie un element de forţă şi care poate să-şi aducă părticica lui de muncă, de energie, de inteligenţă, pentru a asigura întemeierea astăzi, dezvoltarea mâine, a forţelor sociale şi naţionale ale României Mari.
Domnilor!
În această organizare de stat, probleme noi, mai complexe decât altădată, se pun înaintea noastră a tuturora. Sistemul de lucrare al nostru, pe lângă care putem să lucrăm la ora actuală este, că putem să lucrăm, fiindcă procedăm în acelaşi spirit, în acelaşi avânt; opera noastră este comună, deşi lucrăm în departamente separate. Nu putem tocmai să uităm ce afaceri interesează opera întreagă, precum nici ceea ce interesează operele singuratice. Avem o operă complexă. În organizaţia Statului, în ţinuturile noi, sunt şi rase deosebite, pe lângă neamul nostru, organizări religioase mai numeroase şi mai împărţite decât cele ce erau în Vechiul Regat. Trebuie să ştim să ne purtăm ca un popor, care în luptă a dat dovada bărbăteştei sale energii, pe care nimeni nu poate să o conteste, aceea a arătat-o şi la înfrângere – ceea ce este chiar mai greu – şi a arătat-o şi prin victoria sa, ceea ce o sărbătorim chiar astăzi.
Zic un popor, care are această bărbăţie, dovedeşte, că adevăratele lui puteri sunt acelea care le poate concepe în soluţionarea problemelor cetăţeneşti şi în viaţa paşnică. Violenţele în timpuri normale şi în timpuri de pace sunt unele din calităţile de slăbiciune.
(…) Domnilor!
Istoria se repetă, desigur, schimbându-şi faţa cu împrejurările. Dar în ziua de astăzi soldatul român pe Tisa şi dincolo de Tisa n-a asigurat numai graniţele României, ci a sprijinit, ca în vremurile de demult, civilizaţiunea europeană, apărând-o de valurile distrugătoare ale bolşevismului.
Anarhia şi distrucţia la Nistru şi la Tisa s-au oprit, curentele care ameninţă centrul Europei, şi stînca de care s-au frânt, au fost energia şi bărbăţia poporului român. Iată de ce este de datoria oamenilor, care pretind că au datoria de a conduce destinele acestui popor, să înţeleagă de sus, cu toată înălţimea vederilor, misiunea pe care o are acest popor în locul unde Dumnezeu l-a pus, unde şi din istoria trecutului şi din faptele prezentului, dovedeşte care este rostul său, misiunea sa în istoria civilizaţiunei umane.
Domnilor!
Pentru că astfel stau lucrurile, să ne reamintim că prin unirea simţămintelor noastre într-o credinţă comună, într-o credinţă neclintită, precum a fost aceea a străbunilor noştri, vom găsi izvorul de energie să asigurăm pentru ziua de mâine aceea, ce este şi dreptul şi datoria acestui neam.”

7. N. Iorga, fragmente din discursuri politice

Iubitul mieu Neam Românesc,
„Viaţa unui neam este adeseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi, de către aria geografică pe care a trebuit să se dezvolte. Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrâurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pămânţ fiind nevoit să primească moştenirea aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu câştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei.Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tătăresc într-un veşmânt care este cel al foştilor ei stăpâni şi face gesturile politice care-i sunt impuse de ameninţarea lor de neuitat. ţarul era un han(;), ba chiar şi ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc.Eliberându-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat. Lucrul odată creat nu mai piere; el se transmite de la o naţiune la alta”

9. Discursul lui Base din Parlament de la prezentarea Raportului de condamnare a comunismului, nu-l mai pun nici macar in fragment ca il stiti

10. Discursul MS Mihai de Romania, la implinirea a 90 de ani, nu-l mai pun nici macar in fragment ca il stiti.

Strainul

STRĂINUL
În mine crește un străin ciudat,
Când palid și cărunt, când scelerat.
Aruncă din cufăr veștminte prea strâmte,
Gonește din carne emoții și vintre,
Mă sperie ziua șoptindu-mi dorințe,
Mă bântuie noaptea urlând neputințe.
Străinul ciudat care-mi crește în trup,
Hrănindu-și vigoarea din cuiburi de cuc,
Împrăștie pulberi de astru caduc.
Adulmecă răni și adoarme porniri,
Reflectă în mine trecute-amăgiri,
Se unduie-n carne pornind în asalt
Asupra-mi cu arme de vânăt cobalt.
Se-ntâmplă ceva  imposibil de-oprit,
Ceva care ține de sens,  de zenit,
Ceva care pare că nu are leac,
Oglinzi tulburate de luciu beteag.
Un vis mai puțin, o trecere surdă,
Culoare vetuste spre clipa imundă,
Un ins invizibil, crestându-mi pe frunte
Aduceri-aminte  în riduri mărunte.

Ciudatul străin este rudă de sange.
Mă poate opri, nu mă poate înfrânge.
Căci arma secretă ce-mi apară chipul
Esti tu, e iubirea ce dă-napoi timpul.

%d blogeri au apreciat asta: