Feeds:
Articole
Comentarii

Ploaia de azi

Astazi a plouat ca in copilarie. A plouat ca inainte de 77, atunci cand primaverile erau mai intai cu dinti, apoi capricioase, cand vara ne incerca cu temperaturi suportabile la umbra, cand toamna se instala incet si ruginiu iar iernile ne cadoriseau cu zapezi si gust de Craciun. Cand incepusera sa reapara carti in rafturile librariilor, filme la televizor, ba inca si transmisii in direct de la Scala din Milano (remember seara de 4 martie cand pe canalul 2 se dadea Norma de Bellini cu Monserrat Caballe?). A plouat ca in vremurile in care nu stiam aproape nimic despre Nicolae Ceasescu, iar mama nu se plangea ca nu gaseste de mancare. A plouat ca in anii de dinainte de cozi si cartele, de dinainte sa stiu de ororile ce deja avusesera loc si nu le traisem inca pe multele ce aveau sa vina. Astazi a plouat nostalgic, in onoarea unor anotimpuri care nu cunoasteau nici incalzirea globala si, in ceea ce ma priveste, a unei memorii de fetita neatinse nici de mizeria trecutului, nici de intuitia viitorului. A plouat ca atunci cand imi doream sa fiu Nadia Comaneci si puteam face podul pe spate urmat de roata. Ca in jocul cu elasticul. Ca in catararea din nuc.   A plouat ca la varsta cand copila din mine visa sa fie uitata intr-o mercerie plina cu nasturi colorati, papiote si ace, unde miroase a sapun si apa de colonie si unde te-ai fi putut juca la nesfarsit, aranjand fascinantul maruntis al civilizatiei noastre. A plouat ca in vremea salciilor sfintite, a mesei festive de la tanti Didona, matusa mamei care strangea an de an la ea in casa rubedeniile oltenesti aciuate in capitala, a plouat ca in fotografia din mintea mea care pastreaza cu acuratete silueta celui mai mare tobogan din lume, acela colorat si-n forma de racheta din parcul Titanii. Ori peste noi n-a mai plouat o vreme si ne-am uscat uitand pana si de senzatia de sete, ori peste noi a plouat dar n-am avut timp sa ne bucuram de ploile acestea parca ritualice, parca vindecatoare, atat de necesare… Oricum ar fi, astazi a plouat ca in copilaria mea de la blocul 7 pe care, fara sa o fi pierdut vreodata, adeseori am uitat ca o mai am.

Domnule ministru al Finanțelor Publice, Bogdan Drăgoi,

Vă scrie un cetățean al României care contribuie corect la bugetul de stat, isi plateste la timp facturile la curent, gunoi, gaz, apa, cablu, impozitele pe casa si masina, nu descarca programe de calculator, filme si muzica, nu fură, nu se plasează în zona gri a limitelor legii, își crește doi copii și își ajută părinții. Departe de a fi un model, sunt ceea ce se cheama un cetățean fiscalizat. Acest cetatean fiscalizat cateodata greseste. Sau nu…

Am primit ieri doua scrisori prin care eram anuntata ca in luna septembrie am circulat prin judetul Giugiu fara rovigneta, in consecință trebuie sa platesc o amenda formata din trei componente: o taxa catre Trezorerie in valoare de 25.00 lei, una catre DRDP Bucuresti (nu stiu ce inseamna, pentru ca documentul de la Giugiu nu-mi spune) si o alta in valoare de 28.00 Euro care mi se spune ca ar reprezenta contravaloarea tarifului de despagubire. Daca as fi achitat toate sumele in mai putin de 48 de ore as fi beneficiat de reducere. Procesul verbal de constatare a contraventiei mele imi indica si unde pot face aceste plati. Citește în continuare »

Pelerina albastra a lui Len. Și a noastră.

Pelerina albastră învelește un umăr,
In rotund univers de cedări, fără număr,
Un peron pentru cei ce alungă-ntr-o gară
Garnituri de poveri care trec într-o doară.

Când te-ai dus să te cauți, când te-ai dus să te afli,
Te-ai aflat sau în hăuri afundatu-te-ai sacru?
Dublul meu, furul meu, în ventriculi și atrii
Ai știut că substitui mocirla cu teatrul?
Ai știut că iubirea și minte și uită?
Ai știut că un cuplu e sfânt, nu e sultă?
De-ai știut toate-acestea sau de n-ai știut toate,
E egal, inegal – ce târziu este, frate!
Ce moment fabulos de iluzii uscate!
Ce devreme, ce sunet studiază cantate…

Anyway, ce trecut! Pelerina e veche.
Fața ta e ridată, Suntem încă pereche.
Eu si tu respirăm molecule duale
Urmarind siluete în conjuncții astrale.

Eu iți scriu toate aste ca să știi că mă bântui,
Dublul meu din zări faste care cânți să mă mântui.
Dublul meu din zări-unghiuri care-ascultă Iocaste.
Mă găsi-vei aici, în ținuturi mai vaste.

Sunt producator de stiri de foarte multi ani. Nici nu vreau sa-i numar. Prin ecranele aflate in regiile de emisie pe unde am lucrat au trecut mii, daca nu zeci de mii de transmisii in direct. Prin telefon, live-uri, invitati, oameni cu povesti fabuloase, interesante sau dramatice, oameni de care poti fi mandru sau de care ti-e rusine, romani acasa, romani afara si straini de aiurea. Am ascultat oameni cu dureri, cu realizari sau cu pozitii, discursuri oficiale cu mize importante si relatari simple ale imediatului trecator, anunturi ale unor decizii cruciale sau dimpotriva. Ce sa va mai spun, de toate.  Am vazut barbati si femei in toate posturile si imposturile posibile, vorbind pe toate vocile, cand mai onest, cand mai corupt, cand ezitant, cand inflexibil. Am coordonat vizite de Papi si dezastre naturale, carnagii pe sosele si rapiri din Serai, am fost la pupitru cand au cazut turnuri si cand s-au intronizat presedinti. Am ascultat glasuri de copii, fanfare americane si rafale de tun. Dar parca niciodata, niciodata in toti acesti ani, nu mi-a venit sa plang in regie. Astazi am trait-o si pe asta. Colegele mele Antonia Ionita si Angela Barsan se lupta cu nametii in Buzau si Vrancea. Alaturi de ele haituiesc ca apucatii colegii nostri operatori, Doru Ionita si Petru Todirut. Ca sa ne tina la curent cu ceea ce se intampla acolo, oamenii astia nu mai au casa, nu mai au odihna, mananca pe apucate si bat zeci de kilometri zilnic prin frig, prin vant, prin disperare.  Pentru ei, nimic neobisnuit. Asta e profesia. Fac asta de foarte mult timp si o fac bine. Inteleg evenimentele si extrag esentialul. In dimineata asta ne-au vorbit despre iarna si despre conditia umana. Despre oboseala salvatorilor si despre efortul lor supraomenesc. Nu stiu care dintre ele a spus la un moment dat ”sunt epuizati, au muncit mai mult decat isi poate inchipui cineva, au uitat ca sunt pana la urma oameni”.  Este pentru prima oara, cred, cand asist la un elogiu atat de  sensibil si de profund omenesc al unui soldat in slujba spatiului public, gazetarul, adresat camarazilor de arme: jandarmi, politisti, ambulantieri, pompieri si militari. Dupa ce vorbesti despre oameni, despre naturi dezlantuite, despre responsabilitati si iresponsabilitati, despre incercari, esecuri si planuri, despre viata noastra, asa cum este ea de fapt, nu se poate sa nu te lasi atins de ceea ce se intampla in jurul tau. La finalul transmisiei Angela a oftat si a tacut. Ce-ar mai fost de spus la inceputul unei noi zile pe frontul iernii? Si acel oftat a trezit in mine un sentiment de recunostinta fata de acesti profesionisti care nu uita in misiune ca suntem… pana la urma oameni. Nu as fi publicat aceste randuri (pe care le-as fi scris oricum colegilor mei intr-o formula privata) daca astazi aceasta profesie aflata intr-un grav derapaj al valorilor n-ar fi primit o noua palma. CNA a sanctionat Antena 1 cu doar 10 minute de intrerupere a emisiei pentru mizeria incalificabila din emisiunea lui Capatos. Capatos insusi si-a justificat mizeria invocand misiunea jurnalistului de a chestiona fisurile din aparatul de securitate al fostului premier in numele interesului public. Interesul public cere adevar si pluralism. Si acest amestec greu de obtinut este accesibil doar celor care cred in cultura, daruire, onestitate si patriotism. Antonia, Angela, Doru si Petru nu pot fi niciodata vecinii lui Capatos in aceeasi geografie profesionala. Colegii mei au alti colegi. Intreba daunazi la televizor Alessandra Stoicescu ce-ar putea sa faca presa pentru ca oamenii sa nu mai ajunga in situatia Buzaului si Vrancei de astazi. Ii raspund eu, pentru ca o cunosc demult si stie ca n-o fac cu rautate ci cu o infinita tristete: ar putea sa inceapa prin a spune adevarul.

%d blogeri au apreciat: